Incep eu acest capitol doar printr-o introducere in tema povestiri romanesti.
Cu totii avem in memorie intamplari pe care numai noi romanii sau cel mult cineva din fostul bloc comunist le poate intelege. Au gust si umor doar pentru cineva ca noi, cu aceeasi istorie, cu copilarii asemanatoare, cu lipsuri asemanatoare... Si de cele mai multe ori ele merita povestite, farmecul lor merita atentia noastra, sensibilizata pentru astfel de subiecte, si merita sa ramana scrise ca sa nu fie uitate!
Trimis: Mie Iun 07, 2006 3:10 pm Titlul subiectului:
[editat admin: comentariu din 2003]
Ca sa intelegeti cum a aparut ideea, va povestesc pe scurt cateva momente din ultimii 6 ani din viata mea, de cand am ajuns in Germania.
1. La inceput vorbeam engleza fiind inca nesigura pe cunostintele dintr-un singur an de germana la Institutul Goethe in Bucuresti. Foarte curand mi-am dat seama ca trebuie sa-mi cenzurez glumele (bineinteles nevinovate) pentru ca nu le intelegea nimeni. Glume de tipul jocurilor de cuvinte pe care le-am facut intotdeauna in Romania nu-mi mai permiteam sa le fac acum in germana, pentru eram instantaneu corectata, ca doar trebuia sa invat germana corect... Asa ca nu mai ramanea timp si nici loc pentru subtilitati. De catva timp, avand un cerc de prieteni sa zicem adecvat, imi permit iarasi jocurile de cuvinte, acum in germana, ei stiind ca nu e o greseala de vorbire!
Trimis: Mie Iun 07, 2006 3:14 pm Titlul subiectului:
[editat admin: comentariu din 2003]
2. Acum vreo catva timp, 2-3 ani, am fost impreuna cu facultatea la un workshop de o saptamana la Berlin, in Berlinul de est, in incinta unor foste ateliere de reparatii ale cailor ferate, acum parasite. Halele mari, imense, ca si cladirile cu incaperi mai mici, de birouri, pastrau de la atmosfera aceea de societate comunista pana la dovezi concrete, clare, afise cu tovarasul secretar de partid X, grafice ale planurilor de munca, distinctii socialiste...
In zilele acelea mi-am dat seama ca stiu pe de rost foarte multe din cantecele comuniste de genul "Partidul, Ceausescu, Romania" , "Pionierii de azi, UTC-istii de maine". Le stiam textele si melodia desi nu-mi amintesc sa fi trebuit neaparat sa le cant in copilaria mea, dar probabil ca noi toti le-am auzit de mii de ori si s-au intiparit foarte bine.
Sa revin, colegii mei, nemtii din vestul Germaniei, vedeau doar romantismul acestor cladiri parasite, pe acoperisurile sparte ale carora cresteau plante, iarba... Iar eu nu-mi aduceam aminte decat despre "Festivalul National Cantarea Romaniei" si de absurdele filme comuniste in care inginerul cel tanar si proaspat venit la combinatul X se indragosteste de fiica maistrului sef care il invata pe inginer meserie. Si, dupa ce trece chiar si vreo proba de foc, maistrul se invoieste ca fiica lui sa se casatoreasca cu inginerul...
Buuun, si-atunci eu nu aveam cu cine sa discut despre aceste senzatii si amintiri ale mele, pentru ca nimeni dintre colegii mei nu intelegea. In finalul workshopului trebuia sa scriem un referat despre activitatea noastra de acolo pentru care primeam si o nota. Altfel nu ne era recunoscut ca seminar. Si m-am tot codit cam timp de un an sa-l scriu, crezand si stiind ca nici macar asistentul, oricat ar fi el de cult si de informat, nu mi-ar intelege in totalitate amintirile. Pana cand, intr-o seara, vorbeam la telefon cu prietena mea, macedoneanca din fosta yugoslavie, si-i povestesc toate cate as scrie eu in acel referat. Si ea intelege foarte bine! Si ma sfatuieste sa scriu totusi, exact asa cum i-am zis si ei, gandindu-ma ca povestesc cuiva care intelege si neluand seama la diferentele culturale. Si-am scris exact asa.
Mama mi-a facut rost de la Casa de Cultura din Tg. Ocna, orasul meu natal (Casa de Cultura are arhiva inca bine pusa la punct!!), de o caseta inregistrata cu multe din acele cantece celebre, cantate de corurile acelea binecunoscute... vi le mai amintiti?
Fuste negre, lungi pana in pamant si bluze albe, imitand iile, femeile in fata, barbatii in spate, ca la orice cor... Dupa toate pregatirile astea am organizat o intalnire cu asistentul si cu alti cativa amici de-ai mei care au luat parte si la workshopul de la Berlin si de la care speram sa inteleaga.
Vroiam sa-mi prezint povestea si sa le vad reactia, sa avem o discutie. M-am simtit bine ca le-am expus lucrurile si le-am povestit senzatiile exact asa cum am gandit eu, fara vreo cenzura speciala pentru straini dar si fara exagerare. Nu tin neaparat sa le arat tristetile si neajunsurile copilariei noastre, pentru ca singura reactie ar fi de compatimire si nu asta e scopul meu. Eu cred ca au si inteles ceva. Si daca nu au inteles totul, poate ca au simtit, poate ca macar au aflat ceva din istoria mea, din istoria noastra.